Biserica între cădere şi mărturisire

Înaltpreasfinţitul Teofan a fost întronizat Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei. Cea mai importantă mitropolie a Patriarhiei Române va fi condusă de o persoană „atipică” pentru ierarhia ortodoxă post-decembristă, de un ierarh care dincolo de anumite neputinţe administrative, deţine o înţelepciune duhovnicească mai greu de aflat printre ierarhii noştri şi suficient de profundă pentru a-i permite să evite extremele, fie ecumeniste, fie tradiţionaliste.
Un astfel de mitropolit nu a ezitat în discursul său de întronizare să ceară ajutorul monahilor în lupta pe care ierarhia bisericească o poartă cu forţele ştiute şi neştiute care au provocat o criză fără precedent în Biserica Ortodoxă Română.
Prin poziţia pe care o deţine acum, Mitropolitul Teofan constituie, poate fără voia lui, o miză foarte mare pentru viitorul Bisericii. În măsura în care mărturisirea Cuvântului lui Dumnezeu va avea întâietate, iar ispitele venite din partea puterii lumeşti conferite de calitatea de Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei vor fi învinse, Înaltpreasfinţitul Teofan va avea posibilitatea să facă mult bine Bisericii. Alături de ierarhi purtători de lumină precum Înaltpreasfinţitul Bartolomeu Anania sau de mari duhovnici ca părintele Iustin Pârvu de la Mânăstirea „Petru Vodă”, Mitropolitul Teofan va avea şansa, dacă îşi va asuma rolul de mărturisitor, să dăruiască înaltei ierarhii a Bisericii măcar un dram de înduhovnicire, echilibru şi încreştinat pragmatism în demersul anevoios de rezolvare a crizei.
Dacă privim la Biserica Ortodoxă Română a anului de graţie 2008, vom afla un tablou pestriţ. Căldura duhovnicească şi curăţenia sufletească purtate către Dumnezeu de rugăciunile majorităţii preoţilor, călugărilor şi credincioşilor sunt pătate de câteva culori stridente ce supără ochiul sufletesc. Preoţi deţinători ai unei bogăţii materiale sfidătoare se organizează în sindicate şi provoacă schismă şi sminteală. Alţi preoţi proveniţi de cele mai multe ori din aceeaşi castă de îmbogăţiţi se ocupă de politică prin consiliile locale, profitând de eroare comisă de Sfântul Sinod care a permis reimplicarea clerului în viaţa politică. Nu în ultimul rând, diferiţi preoţi din sistemul administrativ al Bisericii contribuie dacă nu la declanşarea crizei, oricum la agravarea ei. Aceste trei forţe clericale se luptă pentru dobândirea unui confort lumesc pe seama averii Bisericii, determinând pe credincioşi să elimine rolul preotului din calculul relaţiei lor cu Dumnezeu. Fapt regretabil deoarece preoţii decăzuţi nu sunt mulţi şi mai ales nu sunt definitorii pentru ceea ce înseamnă cu adevărat preoţimea ortodoxă. Ei sunt doar zgomotoşi şi cum spuneam, vopsiţi în culori stridente...
Rănile duhovniceşti care macină viaţa clerului Bisericii noastre pot fi considerate însă vindecabile în comparaţie cu sângerarea provocată de Mitropolitul Banatului, Nicolae Corneanu care prin gestul său necugetat de a se împărtăşi împreună cu catolicii şi greco-catolicii a provocat o mare tulburare în rândul credincioşilor şi a pus Biserica Ortodoxă Română în incomoda poziţie de a da explicaţii Bisericilor Ortodoxe din Rusia şi Grecia.
Dialogul cu Biserica Romano-catolică este un demers necesar, nu se poate ignora realitatea faptului că în lume există peste un miliard de catolici. O alianţă cu Vaticanul poate fi benefică atât pentru Biserica noastră, cât şi pentru poporul român, însă orice colaborare încetează în momentul în care se atentează la ortodoxia creştinismului nostru. Mitropolitul Corneanu a uitat de complexitatea relaţiei dintre Biserica Ortodoxă Română şi Vatican, a provocat tensiuni care nu ajută, ci dimpotrivă, deteriorează această relaţie. Protestele călugărilor români din Muntele Athos, explicaţiile cerute de Bisericile Ortodoxe din Rusia şi Grecia, reacţia deosebit de critică a unor ierarhi şi mari duhovnici din ţară, solicitările publice venite din partea asociaţiilor ortodoxe naţionale prin care se cere aplicarea Sfintelor Canoane în cazul Mitropolitului Corneanu reprezintă tot atâtea presiuni asupra Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, înaltul for căruia îi revine dificila sarcină de a rezolva situaţia Mitropolitului Banatului.
În acest context în care diferite forţe luptă pentru a fărâmiţa sau măcar pentru a fisura Biserica Ortodoxă Română, întronizarea Înaltpreasfinţitului Teofan ca Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei poate fi considerată ca o răscruce de drumuri. Cele două căi – Calea Luminii şi Calea întunericului se deschid în faţa ierarhiei Bisericii noastre. Mitropolitul Teofan are un rol deosebit de important, dincolo de voinţa sa şi prin însăşi poziţia pe care o deţine, în alegerea viitoarei căi pe care vor păşi ierarhii, călugării şi credincioşii creştini ortodoşi români. Doar Dumnezeu ştie care va fi această cale. Noi ştim doar că un popor fără Biserică este un popor fără suflet...